|
|
|
Publicat : January 14, 2008 |
Autor : Adrian
Categoria : Gentleman | Vazut de
: 1019 ori | Rating :  
|
|
|
|
Marele Sincu
Pe la sfârşitul anilor '70 m-am înscris şi eu, ca tot studentul snob şi cu o imagine de sine exagerată, la cursul special de semiotică pe care-l ţinea faimosul Alexandru Sincu. Era fără-ndo-ială cursul de la Litere cel mai la modă în acei ani în care, ca postmodernismul azi, structuralismul era pe toate buzele, o religie în toată regula, cu profetul ei (Ferdinand de Saussure), cu evangheliştii ei (Piaget, Althusser, Levy-Strauss şi Barthes), cu apostolii ei (cei vreo doisprezece — pentru simetrie — reprezentanţi ai Noului Roman francez), chiar şi cu crucea ei: axa sintagmatic/paradigmatic... Cine nu ştia pe-atunci diferenţa dintre signifie şi sig-nifiant, cine nu citise Poetica matematică sau Opera aperta, cine nu era-n stare să deseneze copăceii bogat ramificaţi ai cine ştie cărei gramatici generative era pierdut: îl îneca un ocean de dispreţ. Trezit din somn, trebuia să poţi recita numele reprezentanţilor şcolii formaliste ruse („Şklovski, cunoaştem!" spuneai cu o figură plictisită, şi era de-ajuns ca să intri în club) şi să fii în stare să explici de ce o carte a lui Barthes poartă numele enigmatic S/Z. Studenţii mai slabi de înger făceau eforturi disperate să pătrundă în nucleul iniţiaţilor. O frumoasă roşcată a-nţeles cu greu de ce un amfitea-tru-ntreg a izbucnit în hohote când şi-a-nceput o prezentare cu cuvintele: „Mă uitam aseară în Cours-ul lui Saussure..." Exista, fireşte, şi o opoziţie la conceptul (mic-burghez) de structuralism, mai ales din partea celor ce conduceau destinele facultăţii. Decanul de pe-atunci, de pildă, se ridicase la sfârşitul unui colocviu şi rostise cu mânie proletară: „Am ascultat câteva luări de cuvânt în care unii colegi au încercat să acrediteze ideea greşită că structuralismul ar fi revolut. In realitate, nu structuralismul, ci marxismul e revolut, tovarăşi!" De data aceasta nu s-a mai râs în hohote, ci doar în pumni. De altfel, bietul profesor, personaj central al unui imens folclor studenţesc (el e cel care rostea an de an la cursul lui celebra frază „Bolinti-neanu a debutat cu o fată tânără pe patul morţii"), a fost curând înlocuit la decanat de un poetician, dovadă a atotputerniciei modelor culturale.
O.K., o dată sau de două ori pe săptămână ne adunam, deci, vreo zece studenţi, crema cremei din facultate, într-o sală mică şi nenorocită de pe la etajul patru, cu o tablă dotată cu bucăţele de cretă şi cu o zdreanţă puţind a oţet ca burete, ca să-l întâlnim pe marele Sincu. Extraordinar personaj! Nu ştiu dacă studenţii care nu l-au mai apucat — căci „a fugit" în scurt timp pe meleaguri mai bune — au pierdut prea mult în privinţa semioticii şi poeticii, dar în orice caz au pierdut un spectacol. Micuţ, arătând incredibil de tânăr pentru vârsta lui (toţi îl luau la-nceput drept student şi-l interpelau pe hol: „Dă, bă, o ţigare..."), cu un păr numai inele şi o faţă de actor de roluri secundare la Hollywood, dar cu ochi frumoşi, feminini, Sincu era un spirit socratic, un geniu oral. N-a scris aproape nimic, ba a mai avut şi neplăcerea ca unul dintre foarte puţinele lui texte tipărite să apară semnat („aici o îngrozitoare greşeală de tipar...") Alexandru Lincu... Dar prezenţa lui era hipnotică şi cuvintele lui erau oraculare. La primul curs ţinut cu el, după ce a tăcut afundat în gânduri, ca un nou Wittgenstein, mai bine de un sfert de oră, ne-a produs de la-nceput o crampă mentală: „Da, să vorbim despre comunicare. Ce-nseamnă a comunica? Ce-nţeles are fraza: Oltul comunică cu Dunărea?" După care s-a lansat într-o schemă desenată pe tablă, cu foarte multe ramuri şi opoziţii în care ne-am prins repede urechile. Vorbea în tot acest timp inspirat, ca un actor, plasân-du-şi poantele şi efectele cu mare eficacitate... „Genial!", l-am auzit şoptind lângă mine pe Laurenţiu, care privea transportat schema de pe tablă. Rodica, Liviu, Călin şi Ariadna păreau că pricep ceva, pe când noi, ăştia, mai cu literatura, Ştefan, Bogdan, Elisabeta şi cu mine, primeam revelaţia fără să cercetăm. Dacă primul curs fusese atât de abscons şi de savant, n-aveam nici o îndoială că după un an de zile Eco, Barthes sau Todorov aveau să ni se pară nişte bieţi diletanţi în ale semioticii...
Din păcate, cu prima şedinţă de iniţiere din săliţa kafkiană s-a cam terminat tot cursul! Spre uimirea noastră, timp de un an de zile după aceea n-am mai făcut altceva decât să întoarcem pe toate părţile schema de la-nceput, mai ştergând, mai adăugând câte-o rămurică, dar fără să progresăm absolut deloc. Ne băteam pe burtă cu Sincu, eram cei mai buni prieteni, sporo-văiam săptămânal câte două ore despre Bahtin şi Vinogradov, ca să ne dăm seama în cele din urmă că... Sincu nu putea, de fapt, să predea absolut nimic. Că, în ciuda minţii sale foarte bine mobilate, era zăpăceala în persoană, ne-hotărârea întruchipată, delăsarea desăvârşită. Că el nu era o sursă de cunoaştere, ci una de (sublim-ridicol) divertisment. Nu era un maestru adevărat, dar atingea miraculosul în mimarea calităţii de maestru în asemenea măsură încât, ca unor îndrăgostiţi, nu ne mai păsa dacă suntem minţiţi, atâta vreme cât minciuna era frumoasă.
Şi cu cât entuziasm pornea la treabă de fiecare dată! Se lansa în proiecte ce mereu se dez-umflau pe drum, care de care mai fantaste. Merită să povestesc aici, pe scurt — ar merita de fapt cel puţin o long short story — marea noastră aventură semiotico-poetico-stilistico-Dum-nezeu mai ştie cum de la Cozia. Cei de mai sus şi alţi câţiva, între care mi-i amintesc pe Marina şi pe Romulus, am mers cu Sincu, prin anul trei, al meu, de facultate, într-o tabără de lângă faimoasa mănăstire pe lângă care se tot plimbă umbra lui Mircea. Era o tabără de copii între şapte şi paisprezece ani, care n-aveau nici o bănuială despre ce-i aştepta. Căci Sincu aranjase ca bieţii puşti nevinovaţi să ne servească drept cobai pentru un sofisticat experiment de poetică aplicată. Am fost cazaţi la grămadă într-un vast dormitor şi am mâncat la un loc cu copiii şi cu profesorii lor. Totul în acea tabără a fost minunat, în afară de faptul că marele nostru experiment a eşuat lamentabil şi fără drept de apel.
Ziua de lucru ne începea foarte devreme, mereu cu priveliştea maestrului Sincu, în kimono albastru cu model de dragoni şi crizanteme, făcându-şi gimnastica de-nviorare. De fapt, întâmpinând soarele cu un fel de dans lent, semi-yoghin, semi-inventat de el însuşi. Ne hlizeam la el ca la o arătare bizară. Era din alt film. Cu toate astea, toţi căutam să-i fim cât mai aproape. Avea talentul unor anumite dame din lumea mare de-a aduna oamenii-n jurul lor. O laudă a lui ne făcea fericiţi toată ziua. O încruntare ne producea chinuitoare procese de conştiinţă. Acum, privind în urmă, nu-nţeleg de ce ţineam cu toţii atât de mult la el. Fireşte, între noi îl ironizam cât cuprindea, dar mereu cu îngăduinţa pe care-o merită faptele unui copil mare. Imediat după masa de dimineaţă, îi convocam pe puşti (luându-i de la distracţii mai adecvate vârstei lor: suitul în copaci, fotbalul etc.) şi începeam să-i chinuim cu sadism, aplicându-le baterii peste baterii de teste, unele mai ciudate ca altele. Toate testele astea le inventase Sincu. Nimeni nu ştia la ce folosesc, cum ar trebui interpretate, ce vrem să dovedim cu ele. Unul consta într-o poezie de Ştefan Neniţescu (?!) ale cărei versuri decupate ca un puzzle trebuiau reconstituite de copii. Unele versuri le păreau copiilor destul de suspecte: „Şi una-i roză şi miroase", glăsuia unul, şi trebuia să recompui toată poezia ca să înţelegi uşurat: se referea de fapt la o scrisorică de amor... Altul, devenit imediat faimos, zicea: „Mamita mare şi pisica/ Veghez la timp să aibă lapte". Toţi copiii ne-ntrebau cum să mai aibă lapte mama mare, la vârsta ei. Pisica, mai mergea, era mai firesc. Alt test era un fel de labirint care la fiecare intersecţie avea mai multe metafore. Copilul trebuia să aleagă una dintre ele şi s-o ia pe drumul indicat de ea. Totul ar fi fost în regulă, dacă metaforele nu erau, absolut toate, de tipul: „vântul iubirii", „inima zorilor", „parfumul zăpezii", „roua misterului" etc. Şi pe ele tot Sincu le ticluise. Ne-ntre-bam uneori cât de relevant era dacă un copil alegea „vântul iubirii" în loc de „inima zorilor", dar prestigiul maestrului ne-ntuneca până la urmă dreapta judecată... în fine, pierdeam ore-n şir înregistrându-i la microfon pe aceiaşi copilaşi martiri care trebuiau să recite, la prima vedere, o poezie, de obicei tot pe cea cu mamiţa mare şi pisica. Dacă se poticneau, trebuiau s-o ia de la-nceput. Mai erau şi alte teste, pe care le aplicam răbdători, ore-n şir, asupra copiilor tot mai blazaţi, mai dornici de o altă joacă, în mijlocul naturii. Serile, venea vremea evaluării. Ne aşezam în cerc, cu Sincu în chip de Mo-romete pe-un scaun ceva mai înalt şi, pe rând, spuneam deşteptăciuni premeditate întreaga zi, cerşind măcar o urmă de aprobare din partea maestrului. Mulţumiţi, mergeam apoi la birtul din apropiere, mâneam, încercam să tragem ţeapă chelnerilor, eram prinşi, întorşi din drum, bălăcăriţi, iar a doua zi o luam de la capăt, cu neruşinare, cu aceiaşi chelneri, la acelaşi birt, de altfel singurul disponibil. Imperial, Sincu ne snoba cumpărându-şi, din când în când, câte un strop strălucitor de „Queen Anne". Noaptea, pe drumul de-ntoarcere, zeci de licurici pâlpâiau în întuneric...
După două-trei zile copiii, care la-nceput veniseră de bună voie, atraşi de noutate, fugeau de noi ca de ciumă. Când venea ora experimentelor, se golea tabăra. Se ascundeau pe te miri unde, o luau pe câmp... într-o dimineaţă, un puştiulică de clasa a cincea, care fusese dibuit şi adus de urechi de instructorul lui, s-a smuls cu disperare din mâinile lui Ştefan şi, încă strângând în pumn fragmentul cu „Şi una-i roză şi miroase" (a trebuit să facem apoi altul), a sărit pe fereastră şi dus a fost! Ajunseseră să se ferească de noi chiar şi la sala de mese: cum apărea grupul nostru, striga unul: „Şase, studenţii!", la care cei mai mulţi îşi luau farfuriile cu budincă şi-o roiau în dormitor. începuserăm şi noi să-i urâm, văzând atâta ostilitate. Cum ne era tot mai greu să-i prindem, ne răzbunam pe ei în efigie, inventând feluri de mâncare în care bieţii noştri subiecţi ar fi fost ingrediente esenţiale: „Ce-aţi zice să ni se aducă acum o copiladă bine fezandată, unsă cu mujdei?" ne ispitea Romulus în cunoscutul lui stil sado-maso. Copilada era, chipurile, ruladă de copil! Nu ne miram. Nu-l ştiam noi pe Romulus? într-o seară ieşiserăm lângă mănăstire şi stăteam cu toţii pe iarbă, sub cerul imens, trandafiriu, ascultând toaca şi privind rândunelele ce dădeau roată. Aşezat pe-o rână şi privind cerul, Romulus avea o înfăţişare deosebit de melancolică. „La ce te gândeşti?" l-am întrebat, cuprins şi eu de vraja acelei seri. „Mă-ntreb de câte cartuşe ar fi nevoie ca să dai jos toate rândunelele", mi-a răspuns, cu aceeaşi expresie de melancolie pe chip...
Ne-am întors la Bucureşti înghesuindu-ne toţi într-un compartiment de tren, ducând cu noi vrafuri de teste, chintale de benzi de magnetofon, pe care urma să le interpretăm acasă. Fără-ndoială, poetica şi semiotica aveau să facă un mare pas înainte în urma experimentului nostru. Aveam să intrăm în istorie sub numele de „Grupul de la Cozia", discipolii marelui Sincu. Muream de nerăbdare să-nce-pem lucrul pe eşantioane, să definim rezultatele, să încropim teoria. Dar săptămânile treceau, cursul din săliţa tip Raskolnikov devenea tot mai încâlcit, noi tot mai infatuaţi faţă de colegii de rând, asemenea unora ce, trecuţi prin grota din Eleusis, aflaseră mântuirea semiotică, iar imaginea celor petrecute la Cozia se estompa tot mai mult în înaltele noastre spirite. Unde mai erau benzile, puzzle-ul cu mamita mare, labirintul cu „vântul iubirii" şi „inima zorilor"? Dar, vorba poetului: „Unde sunt zăpezile de altădată?". Nimeni n-avea să mai ştie vreodată ceva de soarta lor. întrebat timid, Sincu ne trăgea un zâmbet cuceritor: nu e momentul acum, trebuie să ne mai gândim, să mai aprofundam... Am putea să le lăsăm moştenire următoarei promoţii de studenţi, noi fă-cuserăm destul, să mai facă şi alţii...
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
As accepta chiar si pretul unui avort. Sa-mi marsaluiasca inima a groaza cand ma cheama asistenta inauntru. Sa-mi lesine vocea de rusine atunci cand raspund ca da, am mai facut si alte avorturi inainte. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
196
|
| » Numar total de autori |
4
|
| » Articole vazute |
47013
|
| » Numar categorii |
2
|
|
