|
|
|
Publicat : January 14, 2008 |
Autor : Adrian
Categoria : Gentleman | Vazut de
: 109 ori | Unrated
|
|
|
|
Irish cream
Nu ştiu dacă aţi avut vreodată ocazia să călătoriţi într-o maşină cu volanul pe partea dreaptă şi care merge pe stânga drumului, în stil britanic, adică. Eu am avut, şi pot să vă spun că e una dintre cele mai stranii experienţe pe care le poţi avea. Există boli ale creierului — Oliver Sachs le enumera într-o faimoasă carte — care produc iluzii mergând de la amuzant la terifiant: poţi avea senzaţia că-ţi lipseşte jumătate din corp, poţi ajunge să crezi că fiinţele cele mai apropiate, soţia sau tatăl tău, de exemplu, nu mai sunt ele însele, că au fost înlocuite cu cineva care doar le seamănă şi care conspiră-mpo-triva ta, sau poţi să ai bizara senzaţie că te vezi pe tine însuţi din spate, de la un metru distanţă, ca în anumite jocuri pe computer. Cam aşa ceva simţi şi când nu creierul tău, ci lumea înconjurătoare se-ntoarce cu susu-n jos. Mergând invers pe şosele, te simţi ca-n vis. Ceva e-n neregulă, neînsemnat la prima vedere, dar care pune-n discuţie universul întreg şi, în cele din urmă, propria ta situaţie în el. Ghemuit pe unul dintre locurile din spate ale enormului Rover, nu-mi puteam înăbuşi, în acea seară irlandeză, senzaţia că mergem pe contrasens şi că dintr-o clipă-n alta aveam să ne izbim de o altă maşină.
Mintea mea nu era nici ea aşa de inocentă cum poate vă imaginaţi. La un popas într-un pub, abia ieşiţi din Belfast, comandasem Irish coffee. Habar n-aveam pe-atunci (era în '93) ce e aia. Voisem doar ceva autohton, dacă tot eram prima dată în ţara druizilor, a berii Guiness şi a lui Joyce. Mi se adusese un mare pahar ca de coniac plin cu cafea fierbinte, şi două tablete parfumate de After eight pe farfurioară, în pliculeţele lor verde-ntunecat. Când m-am ridicat de la masă mi-am dat seama, fără să-mi vină să cred, că mergeam pe două cărări. Căci în Irlanda Irish coffee e mai mult whiskey decât cafea. Aşa că, pe măsură ce se-ntuneca şi localităţile alunecau pe lângă noi, starea mea de confuzie creştea tot mai mult.
Am trecut graniţa (pur imaginară) spre Irlanda republicană şi ne-am afundat printre colinele ei către Annaghmakerrig. Se lăsase noaptea. Şoferul nu era nici el cu totul „sober" şi pălăvrăgea într-o limbă numai a lui. Din zece cuvinte chipurile englezeşti înţelegeam unul. Noroc că una dintre poetele cu care eram stătea lângă el şi, deşi nu ştia englezeşte, sau poate tocmai de aceea, păreau să se distreze amândoi de minune. Cealaltă zăcea-n celălalt colţ, în spate, lângă mine, şi se uita pe geamul opus. Eram un puşti pe lângă ele. Nu ştiu cine gândise o combinaţie românească atât de bizară.
Cele două se urau de moarte, şi până atunci, pe aeroport în Otopeni, apoi în cursa Tarom până pe Heathrow, şi-n cele din urmă cu Lin-gus până la Belfast, nu-şi vorbiseră nici un moment. Dac-aveau s-o ţină tot aşa, avea să fie distractiv. Ne-ndreptam spre miezul Irlandei, spre complexul cultural Tyron Guthrie Cen-ter de la Annaghmakerrig, unde urma să stăm două săptămâni.
Drumul a fost neaşteptat de lung pentru o ţară atât de mică. Am ajuns la castel la miezul nopţii, după încă un popas în care am băut bere Guiness, îngheţată şi apoasă, din halbe uriaşe. Când şoferul a oprit motorul, după ce-n faruri se ivise un zid orb, foarte înalt, s-a făcut deodată o linişte totală şi atât de reconfortantă după huruitul continuu al Roverului, încât ţi-era milă s-o risipeşti. Odată stinse şi farurile, am ieşit din maşină sub cel mai fantastic cer înstelat pe care l-am văzut vreodată. De fapt, cred că scriu paginile astea nu pentru povestea amoroasă (şi nu prea) care urmează — nu cu una dintre poete sau cu amândouă la un loc, cum poate vă imaginaţi, nu, ferească sfântul! — ci ca să am bucuria şi nebunia să mai descriu o dată acel cer de noiembrie, acel cer irlandez alb de stele. Bolta era piezişă, sprijinită doar pe-o parte de calcanul negru al castelului. In afară de dreptunghiul întunecat al zidului, cerul dădea pe dinafară de stele. Era copleşitor, erau mai multe spoturi de lumină decât întunericul dintre ele, erau presărate difuz, îngrămădite-ntr-un loc, mai rare în altul, concentrate în mari bucăţi de lumină sau dizolvate în aerul îngheţat. Se făcuse teribil de frig, şi totuşi nu ne-am grăbit către poarta de la intrare. Am rămas acolo, lângă maşină, privind spre cerul acela luminos şi magic, spre cosmosul acela curbat peste lumea cu desăvârşire întunecată. Alunecau acolo sloiuri şi gheţari de lumină, se sfărâmau acolo, deasupra noastră.
Am cinat frugal, un pudding împărţit la repezeală, tuturor, de o bucătăreasă năucă, şi-am fost călăuziţi apoi către vastele noastre apartamente. Pentru prima dată nu folosesc ironic fraza asta. Castelul era adânc şi-nzorzonat ca Peleşul. Am mers pe culoare nesfârşite, printre oglinzi şi candelabre şi picturi alegorice. Am urcat scări cu pereţii înţesaţi de rafturi cu cărţi vechi şi de panoplii războinice. Am trecut prin multe camere uriaşe, foarte multe, cu tavanul ridicat la-nălţimea a două etaje. Toate întunecate şi înţesate de mobile vechi. Toate îngheţate bocnă, căci în castel era mai frig ca afară. Cum aveam să dormim în geru-ăla paisprezece nopţi în şir? în fine, după ce poetele cu pricina au fost cazate, cum şi meritau, într-un fel de mau-solee, am fost abandonat şi eu în cavoul meu cu trei camere. Aveam salon, cameră de studiu (cu un mare glob pământesc de majolică într-un colţ şi o colecţie de stampe şi ocheane vechi) şi dormitor, demn de un rege sau cel puţin un baron, cu pat cu baldachin în mijlocul încăperii. Am zis noapte bună bucătăresei tot mai adormite şi am rămas în întuneric deplin. Am orbecăit până la uşa dormitorului şi, când am deschis-o, s-a făcut o penumbră albăstrie, căci fereastra era plină de arbori negri şi stele. Era o lumină tristă şi pură. Mi-am trântit valiza lângă pat şi i-am deschis încuietorile. Fără să-mi scot canadiana (doar gândul îmi făcea rău), am scotocit după pijama, dar până la urmă am lăsat-o baltă. începusem să lăcrimez şi să-mi curgă nasul de frig. Mâinile îmi îngheţaseră cum nu le mai simţisem de când făcusem armata. Nu, aveam să dorm îmbrăcat, nu se putea altfel.
M-am aşezat pe marginea patului, terorizat de ideea unei nopţi de frig polar. Dar atunci am simţit, dinspre aşternut, un fel de boare călduţă, o halucinaţie, poate. Am pipăit cu palma cuvertura şi-am sărit în sus. Era într-adevăr caldă! Mai mult, părea boltită peste un corp masiv, ca şi cum cineva ar fi dormit ghemuit în patul meu. Cele mai tâmpite gânduri mi-au trecut prin cap. Greşiseră dormitorul, mă puseseră cu altcineva în cameră, poate. Mi-a fulgerat chiar viziunea unui cadavru cu gâtul tăiat de curând. M-am ridicat de pe pat. Acum tremuram de-a binelea, şi nu doar de frig. Ce era de făcut? Nu puteam striga pe nimeni şi nici măcar întrerupătoarele nu ştiam unde sunt. Cine era acolo, în inima Irlandei, în inima castelului, în inima camerei mele şi-a patului meu? M-am dus la geam căutând, instinctiv, lumina. Dar amintirile mele din La răscruce de vânturi... Fantoma lividă bătând cu pumnii-n ferestre: lasă-mă-năuntru, lasă-mă-năuntru... Geamul s-a aburit brusc de la răsuflarea mea înspăimântată. înfiorat, m-am hotărât într-o clipă. Am mers spre pat şi, cu curajul omului încolţit, am dat brusc de-o parte cuvertura. Am rămas cu gura căscată, privind prosteşte spectacolul de sub baldachin. Căci în patul meu, adâncindu-se în cearşaful de pe saltea, era o oaie!
Dormea pe-o parte, mare, lânoasă şi umflată, cu copitele despicate întinse rigid spre marginea patului. Visam? O luasem razna? Nimerisem pe mâna vreunor farsori suprarealişti? îmi puseseră ceva în pudding? Mi-am amintit palatul decrepit din Toamna patriarhului, prin care umblau găini şi unde vacile ajungeau în balconul patriei. „What now?" mi-am şoptit. Trebuia s-o gonesc, s-o dau afară măcar din camera de culcare. Dar cum naiba să fac? Mă-ngrozea momentul când avea să zvâcnească brusc din pat, cu un behăit ca de apocalips în tăcerea aceea deplină. Am apucat-o până la urmă de-o ureche, şi urechea mi s-a părut de cârpă. Am tras-o şi, în pântecul ei, ceva a gâlgâit leneş. I-am pipăit picioarele îndreptate spre mine. Erau doar un fel de tubuşoare de flanel, atârnând inerte. Ha, nu era o oaie adevărată!
Nu era decât un burduf cu apă fierbinte, din cauciuc, în formă de oaie şi acoperit cu o lână frumos imitată din melană-ncreţită. Secretul supravieţuirii în nopţile geroase. Mai simplu decât să-ncălzeşti ditamai hangarele înţesate de mobilă veche. Râzând buimac, mi-am scos pijamaua din valiză, m-am dezbrăcat, vânăt de frig, mi-am pus-o pe mine şi, dârdâind, m-am vârât sub pătură, alături de oiţa mea cea fierbinte. Până să adorm cu ea-n braţe, mi s-au tot perindat sub pleoape drumurile lungi cu maşina, clădirile palide, toate cu câte-un pub la parter, fulgerând pe lângă noi, copacii imateriali, orbiţi parcă şi ei de faruri o clipă, ca să dispară apoi în noaptea pâlpâitoare.
A doua zi, în zori, oiţa era caldă încă, dar trebuie deja să v-o scoateţi din minte, pentru că nu ea e eroina. Am tot soiul de fantezii erotice, dar nu şi din astea. Dacă-aş fi găsit în aşternut o femeie de cauciuc în locul oiţei năzdrăvane, poate că, mai ştii... Dar n-o mai lungesc degeaba. I-am cunoscut în dimineaţa aceea pe poeţii irlandezi care urmau să ne traducă poemele în limba lor, nişte băieţi care-aveau să se ţină timp de două săptămâni doar de pileală şi de cântat în cor balade sinistre:
There's a puuuub where we all long to gooooo Its naaaaame is Heaaaaaaven....
Mai făceau ceva. Pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul şi un frig de Bobotează alergau ca demenţii, de cel puţin zece ori pe zi, îh jurul lacului din apropiere, îşi aduseseră şi nişte gagici, un fel de groupies hipiote, pe care le-ntâlneai peste tot, presărate prin odăile şi coridoarele castelului. Aveau părul albastru, verde, acaju, foarte scurt şi ţepos şi arătau şleampete. Mai toate roşcate şi pistruiate ca nişte irlandeze ce erau. Nici pe ele nu le-nţelegeai când vorbeau. Fuck şi fucking în sus, fuck şi fucking în jos, pronunţat chiar cum se scrie, cam asta era trei sferturi din pălăvrăgeala lor. Noaptea, în liniştea aceea desăvârşită, le auzeai uneori miorlăind de plăcere în adâncul palatului. Pe lângă fauna asta, mai era la castel un personaj, Billy, pe care toţi îl băteau pe umăr când treceau pe lângă el, un ins ce tot uda cu furtunul tufele de măceş sălbatic de pe lângă ziduri. Purta o salopetă ruptă şi prăpădită, uneori căra şi vreascuri de foc, era fără-ndoială grădinarul sau omul la toate, îmi spuneam. Abia la sfârşit aveam să aflu că Billy era de fapt directorul centrului Tyron Guthrie care ne găzduia, şi un dramaturg de notorietate mondială.
El mi-a spus prima dată povestea cu contesa. A treia sau a patra zi mă nimerisem lângă el la masă şi mestecam cu lingura în eternul pudding. „You doin'OK?" mă-ntrebase cu gura plină. „Yeah, fine", îi răspunsesem cu engleza mea de Iowa City. Cum mergea cu poemele? Well... mergea greu, fiindcă poetele noastre erau afurisit de orgolioase, niciodată nu erau mulţumite de forma finală a traducerii, deşi nu ştiau o boabă englezeşte. Pur şi simplu nu li se părea lor că sună bine. Ţăcăniţii de poeţi irlandezi, pe de altă parte, nici nu se oboseau să asculte traducerile mele brute: puneau de la ei ce le trecea prin cap. Erau, de fapt, atât de posaci de la un continuu hangover, că numai de poezii nu le ardea. Şederea la Annaghmakerrig fuse se o pleaşcă pe capul lor, nu prea visaseră ei la aşa ceva. Şi profitau din plin. „Have you met the countess yet?" Care contesă? Cum, încă nu-mi spuseseră nenorociţii („those buggering bas-tards") de poeţi irlandezi? Castelul din Annagh-makerrig avea o stafie, atestată de zeci de martori şi cu patalama în regulă. Nu văzusem diploma la etajul doi, înrămată pe peretele dinspre nord? Nu, n-o văzusem. „Hm... well, it's a long story, I'll try to make it short". Se pare că prin secolul al şaisprezecelea contesa castelană fusese înjunghiată într-una dintre odăi (Care? Secret. Fiecare oaspete trebuia să creadă că tocmai în dormitorul lui). De-atunci, nu-şi găseşte liniştea. îi apare din când în când câte unui ins care-nnoptează aici. Din păcate, naţionalistă până-n vârful unghiilor („azi i-am spune right-iving extremist", rânji Billy), nu se-arată decât irlandezilor pur-sânge... „Oh", am spus, încercând să par dezamăgit. „But. There's still hope". Poţi oricând să devii, măcar pentru o noapte, irlandez sadea: e suficient să bei deodată o sticlă-ntreagă de whiskey irlandez! Atunci devine posibil ca fantoma contesei să se arate şi unorforeigners... „lll buy you a bottle sometime, Mirsea", îmi mai spusese Billy, ridi-cându-se de la masă. „Fuck the countess", mi-am zis, încercând să-nghit mai departe pud-dingul inodor, incolor şi insipid şi având grijă să-l pronunţ pe „fuck" cum se scrie.
Dimineţile traduceam din greu, tot mai aiu-ristic,după-amiezele stăteam între cele două poete ca să nu se-ncaiere ca pisicile sălbatice (refuzau mai departe cu îndărătnicie să-şi vorbească, doar pufneau dispreţuitoare, fiecare, când se recitau versurile celeilalte şi, din când în când, mă luau de-o parte ca să-mi dezvăluie fiecare compromisurile politice şi sexuale ale celeilalte în regimul trecut), iar serile abia aşteptam să mă-ntorc la oiţa mea, care mă aştepta mereu răbdătoare şi fierbinte. După zece zile eram deja sătul până peste cap de verdea Irlandă (de fapt numai brumă şi ceaţă în acel noiembrie). Doar nopţile ei înstelate erau mai departe inegalabil, înspăimântător de frumoase. Ai fi vrut să mori sub cerul acela pieziş pe care stelele se risipeau ca o pulbere de heroină pură...
Toţi se blegiseră la sfârşit. Volumul de versuri era gata, introdus frumos într-unui din primele laptopuri pe care le văzusem vreodată. Deşi gros ca o scândură şi cu ecranul alb-negru, mi se părea o minune. Te cruceai de traducerile alea făcute la beţie: nu erau mai acătării decât pruncii făcuţi la beţie. Dac-ai fi tradus înapoi în româneşte poemele noastre, ar fi ieşit ceva nemaivăzut în literatura română... Dar ce conta? în ultima seară băieţii veseli au venit cu chitări electrice şi ne-au cântat, acompaniaţi de mişunătoarele groupies, bete de nu mai ştiau de ele, ce altceva decât
There's a puuuub where we all long to gooooo Its naaaaame is Heaaaaaaven...
A fost însă genial pe lângă răspunsul nostru, căci ne-au somat să cântăm şi noi ceva românesc, ceva specific... După o consultare grăbită cu poetele antagoniste, am constatat că singurul cântec pe care-l ştiam toţi trei era „C-aşa beu oamenii buni", pe care, după multe codeli, l-am lălăit pe trei voci încă mai deosebite decât stilurile noastre poetice. Una dintre poete mior-lăia într-un fel de contralto în zimţi de ferăstrău, pe când cealaltă, mai bărbată, i-a uimit pe irlandezi cu o voce de cavernă umedă şi, cumva, indecentă. Luni, buni, marţi, fraţi — trebuie să le fi sunat al naibii de bizar concetăţenilor lui Leopold Bloom... Ne-am făcut apoi toţi pulbere, am fraternizat, ne-am pupat şi am dansat până mult după miezul nopţii. Billy, care s-a ţinut de cuvânt cu sticla de whiskey (Jameson), ne-a recitat o grămadă de poezii mgaelic. sunau la fel de bizar ca oamenii noştri buni. M-am străduit şi eu, într-un colţişor, să devin irlandez get-beget, „măcar pentru o noapte", dar nu mi-a reuşit decât ceva mai mult de jumătate.
Se pare însă că mi-a fost apreciată bunăvoinţa, pentru că... în acea noapte m-a vizitat contesa! Legenda s-a verificat, pe bune! N-a fost vaporoasă şi imaterială, n-a zornăit lanţuri şi n-a bătut cu pumnii-n ferestre (let me in, let me in etc), dar a fost o contesă cum nu s-a mai văzut, totuşi. Cam la o oră după ce mă trântisem, de data asta chiar îmbrăcat, în patul meu cu baldachin şi oaie fierbinte, m-a trezit scârţâi-tul greoi al uşii dormitorului. Am văzut-o atunci pe contesă strecurându-se, luminată violent de stele pe-o parte, întunecată şi enigmatică pe cealaltă. Am văzut oaia zburând cât colo şi bufnind greu lângă pat. Contesa a intrat în pat lângă mine şi duhnea a whiskey de te ofilea. Contesa mi-a pus mâna între picioare şi mi-a vârât în gură limba cu biluţă metalică la jumătatea ei. Am strâns la piept capul contesei şi i-am simţit părul împărţit în mii de ţepi rigizi, cu fixativul uscat. Am pipăit pe sub bluză sfârcurile contesei şi-ntr-unul din ele era un ineluş de alamă. Am scos chiloţii contesei şi părul ei pubian era aspru şi afânat. Am ascultat şoaptele contesei şi ele erau dogite, pătimaşe: fuck în sus şi fuck în jos. Am strâns în palme fesele contesei şi ele erau îngheţate (s-au încălzit pe parcurs). Am intrat toată noaptea-n contesă, în multe rânduri, în multe feluri şi-n multe părţi, până când contesa a miorlăit de plăcere în inima patului din inima dormitorului din inima castelului din inima Irlandei, ţara druizilor, a berii Guiness şi a lui Joyce. Dimineaţa, contesa se fâţâia-n fundul gol prin pat, căutându-şi ciorapii: avea părul verde. Pe o fesă a contesei scria cu un marker gros TAKE, iar pe cealaltă ME. Apoi scrisul a dispărut sub o pânză, ineluşul sub alta, biluţa a mai sclipit într-un „Bye!" şi fantoma s-a evaporat de parcă nici nu fusese...
Dimineaţa, lângă zidurile de piatră ale castelului, l-am îmbrăţişat de despărţire pe Billy, singurul care se trezise în zori ca să-şi ia rămas-bun de la noi. A lăsat o clipă foarfecă de tuns gardul viu ca să mă-ntrebe cordial: „Have you finally seen the fucking countess?" Abia-l vedeam prin ceaţa dimineţii. „I belive I did", i-am răspuns şi m-am îndreptat spre Roverul masiv care ne aştepta la poartă. Poetele ce nu-şi vorbiseră niciodată erau deja în maşină. Şoferul a mormăit ceva în engleza lui de neînţeles, apoi a-ntors cheia-n contact. Am bătătorit bruma-n arc de cerc şi-am intrat pe şosea. Am lăsat în urmă castelul bântuit de la Annagh-makerrig şi ne-am repezit iar, ca nelumea, pe contrasens, pe drumurile întortocheate ale Irlandei.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
Un gentleman stie ca acceptarea unei invitatii este sinonima cu semnarea unui contract de afa ceri. Gazda promite sa primeasca oaspeti, iar aces tia se angajeaza sa faca tot posibilul pentru ca evenimentul sa fie o reusita. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
196
|
| » Numar total de autori |
4
|
| » Articole vazute |
51946
|
| » Numar categorii |
2
|
|
