|
|
|
Publicat : January 13, 2008 |
Autor : Adrian
Categoria : Gentleman | Vazut de
: 105 ori | Unrated
|
|
|
|
Cerceluşi
Sunt convins că ai trăit şi tu, dragă, cititoare, de câteva ori în viaţă, acea senzaţie care, ca atâtea altele din aceeaşi zonă, ar trebui să rămână fără nume, dar care poartă totuşi numele urât şi tautologic de deja vu. Pentru că atunci când trăieşti aşa ceva, nu aparenta repetare a unei scene din viaţa ta te impresionează (în definitiv viaţa noastră constă dintr-un şir lung de repetiţii: câte mii de nasturi încheiem şi desche-iem într-un an? Câte petreceri practic identice, cu aceiaşi doi-trei amici şi cu bârfirea celor absenţi, organizăm? Ar trebui să numim deja vu mai fiecare moment pe care-l trăim), ci răvăşirea pe care ţi-o produce, magia intensă pe care, fără să ştii de ce, o simţi întotdeauna într-o astfel de situaţie. Stai la televizor, plictisită, rntr-o după-masă, te uiţi absentă la vreo emisiune care nu te interesează şi brusc parcă explodezi mtr-o sferă de lumină intensă: hei, dar clipa asta ai mai trăit-o o dată! Sigur, sigur, exact aşa a fost! Dar nu ştii ce anume a fost ca înainte şi nici nu eşti în stare să gândeşti lucid, căci te cuprinde deodată un fel de fericire în care se amestecă o teroare paroxistică şi o sfâşietoare nostalgie: „Da, da, aşa a fost atunci!", îţi spui mereu şi mereu şi abia când acest extaz te părăseşte, de parc-ai fi fost un dop de plută pe apă, ridicat o clipă pe creasta valului şi coborât iarăşi în vale, începi să te-ntrebi ce anume din ce ai văzut la televizor ţi-a provocat furtuna aceea în memorie. Nu vei găsi răspunsul, oricât l-ai căuta. Poate vei rememora vreo frază sau vreo imagine, dar ele nu-ţi mai provoacă, la reamintire, descărcarea aceea orgasmică şi tristă. De asemenea, n-ai să fii în stare să-ţi aduci aminte în ce moment din trecut ai fost transportată: ai uitat, aşa cum se evaporă visul atât de viu la doar câteva secunde de la trezire. Rămâi doar cu senzaţia că ai trăit ceva infinit de preţios, că pentru o fracţiune de secundă te-ai întors, literalmente, în corpul fetiţei care ai fost, sau poate şi mai departe, printr-o memorie atavică: în corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ţi-a fost stră-stră-stră-(....)-străbunică în adâncul timpurilor. Cred că ai colecţionat şi tu senzaţiile acestea, sperând că într-o zi le vei găsi sensul ascuns.
In ceea ce mă priveşte, pe lângă multe alte ciudăţenii ale minţii mele — mă gândesc uneori ce preţios aş fi ca material de studiu pentru un psiholog, chiar pentru un psihiatru, dar n-am de gând să-mi vând pielea atât de ieftin —, senzaţiile de deja vu m-au însoţit constant în viaţă, din fericire nu atât de des încât să nu le mai dau atenţie. Au început în adolescenţă (când încep de fapt toate) printr-o impresie neaşteptată de leşin, de dizolvare în nostalgie pe care-am avut-o într-o zi de toamnă mergând pur şi simplu pe stradă către liceu. Mă încrucişasem cu o femeie care trecea în sens invers şi care mirosea... a un anume parfum, un parfum dulce şi uşor mentolat, mai curând unul de cofetărie decât parfum de damă. Femeia era îmbrăcată într-un taior roz. îmi aminteam parfumul acela inconfundabil, îmi aminteam şi femeia aceea, o ştiam de fapt foarte bine! Când, rămas cu gura căscată, m-am uitat peste umăr, vederea femeii care se-ndepărtase, dar a cărei dâră de parfum încă ajungea până la mine, mi-a provocat o nouă răbufnire, o nouă sfâşiere. Cred, de fapt, că această senzaţie fără nume seamănă cel mai bine cu suferinţa intensă a unei iubiri neîmpărtăşite sau pierdute. Cu greu m-am urnit mai departe spre liceu. Mi se făcuse frică: aveam să înnebunesc? Cum mă gândeam la acel parfum, cum îmi revenea în minte, simţeam că se apropie iarăşi de mine acel val gata să mă ridice din nou din mine însumi.
In următorii zece ani cred că am mai simţit de şapte-opt ori, în diverse locuri, parfumul care-mi zbura creierii ca un glonţ. Nu înţeleg cum am supravieţuit când, student fiind, am urcat în lift cu o doamnă ce purta acel parfum. După ce a coborât, am oprit liftul între etaje, m-am ghemuit pe podea şi am rămas aşa poate o oră întreagă, inspirând adânc acea aromă roză şi încercând să-nţeleg unde, în trecutul meu îndepărtat, fusesem înşfăcat şi târât cu o asemenea forţă uriaşă. Am mai simţit acel parfum în aglomeraţii, în magazine şi troleibuze, mai curând în medii populare decât între oameni înstăriţi. Putea să fie cine ştie ce apă ieftină de colonie, mă gândeam, din cele ce se vindeau odinioară în sticluţe în formă de automobil... De fiecare dată îmi propuneam să alerg după fata care mirosea atât de monstruos şi ameţitor, să o-ntorc de umăr şi să o-ntreb: „De unde te cunosc?" sau „Cum se numeşte parfumul tău?" sau „Vrei să te măriţi cu mine?", întrebări care mi se păreau, în exaltarea mea, perfect echivalente. N-am făcut-o niciodată până în ziua când a fost prea târziu. Şi nu pentru că mi-aş fi dorit ca totul să rămână, ca în scrierile lui Mateiu Caragiale, „sub pecetea tainei" — dimpotrivă, amintirea fulgurantă, nespaţială, a unui ţinut mistic în care acel parfum mă-ntor-cea mereu şi mereu mă chinuia ca pe Meaul-nes al lui Alain-Fournier —, ci pentru că mereu încercam cu disperare să respir cât mai mult în miezul acelei explozii de suferinţă ul-tra-fericită, pe lângă care realitatea unei femei oarecare, repede înghiţită de mulţime, nu mai conta prea mult. O singură dată am avut sentimentul iluzoriu că stabilesc, în fine, un cap de pod cu ţinutul îndepărtat: era primăvară şi stăteam pe podeţul cu balustradă de beton imitând trunchiuri împletite de copaci din Cişmigiu, privind bărcile care treceau pe dedesubt. Mirosul m-a luat prin surprindere şi a făcut iarăşi ca totul să explodeze. înainte să mă-ntorc şi să surprind un cârd de fete trecând pe role peste pod, am crezut că, în fine, am avut o imagine! Mi-am re-evocat-o-n memorie şi am crezut că voi fi sfâşiat de nostalgie: era o vitrină cu bomboane de ciocolată învelite-n foiţă de staniol, foiţe roşii sclipitoare, vernil şi intens violete, cu modele de steluţe şi mici dreptunghiuri, era o femeie în faţa vitrinei (purta o haină de culoare roz) şi mai era ceva, lucrul cel mai enigmatic, o umbră, o mare umbră căzând peste vitrină. Totul ţinea cât o clipire din ochi, totul se-ntindea parcă în cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate... Oricât m-am străduit, n-am putut găsi în memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni. Fusese poate, mă gândeam, dintr-un vis...
Câţiva ani după aceea n-am mai avut senzaţia de deja vu. Nu mă plâng însă: am avut altele, care de care mai fantastice. In acea perioadă am început să am „vizitatori". Deschideam ochii în miez de noapte şi îi vedeam: un bărbat sau o femeie stând pe pat, lângă mine, şi privindu-mă cum dorm. Aş putea să-i desenez pe fiecare dintre ei, atât de clar mi-i aduc aminte. Dar ei sunt din altă poveste. Fapt e că la un moment dat, într-o perioadă de mare de rută în viaţa mea, când treceam dezordonat de la o femeie la alta fără să ştiu ce vreau şi cine mai sunt, am cunoscut o... doamnă cu ani buni mai în vârstă ca mine. îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieţi şi care totuşi, când se hotărăsc să se elibereze de ele, devin cele mai dulci şi mai senzuale iubite cu putinţă. O astfel de femeie minunată avea să vină într-o seară de iarnă, pe ninsoare, la mine. O vreme, stând de vorbă la un pahar de vin şi gândindu-ne de fapt numai la ce avea să urmeze, lucrurile au mers ri-tualizat, îndreptându-se spre finalul lor normal. Urma să trăim o noapte de dragoste ce avea să rămână, mai mult ca sigur, unica. Nici unul dintre noi nu vroia mai mult de la celălalt. Dar în pat mi-am dat seama, cu nelinişte, că sub densul parfum franţuzesc cu care se dăduse în acea seară, pielea ei caldă şi moale mirosea a... Extrem de slab, e drept, dar incon-fundabil. I-am scos mai departe dantelele roz în care intimitatea ei era înfăşurată, dar mintea mea deja nu mai era acolo. Corpul acela compact şi viu, pentru care în orice altă situaţie mi-aş fi dat şi pielea de pe mine, nu mă mai atrăgea deloc, de parcă n-ar mai fi fost din aceeaşi specie cu mine. Era un lucru străin, încă foarte frumos, dar străin. Nu mi se mai întâmplase să rămân total inert lângă o femeie şi totuşi nu simţeam nici jenă, nici vinovăţie. Am adormit unul lângă altul, inocenţi ca Tristan şi Isolda, şi în visul pe care l-am avut spre dimineaţă am păşit, în fine, pe tărâmul îndepărtat.
Mama era gigantică pe lângă mine. Aveam poate trei ani, poate nici atât. Tramvaiul cu care mergeam spre locuinţa mătuşii se clătina pe şine. Spinarea vatmanului, în cămaşă asudată, părea o pânză umflată de corabie. Am coborât la Rond, pe macadamul din jurul statuii. Statuia din centrul pieţei înconjurate de clădiri bizare, pline de gorgone şi de atlaşi de ipsos, era de-a dreptul colosală şi-şi lăsa umbra ca de gno-mon peste vitrina cofetăriei. Ne-am îndreptat către uşa ei cu clopoţel. In vitrină erau bomboane de ciocolată înfăşurate în poleieli colorate. Mama a intrat „doar pentru o clipă", lăsân-du-mă s-o aştept afară. Norii se sfâşiau de creştetul încoifat al statuii. Tramvaiul nostru trecuse şi piaţa era goală, doar şina sclipea de-a lungul ei. Intre faţadele străine liniştea se lăsase desăvârşită. Şi mama nu mai ieşea din cofetărie. Mă pierdusem de ea, aveam să rămân mereu acolo, în piaţa cu statuie uriaşă. Am început să ţip din răsputeri, ghemuit pe vine, când uşa s-a deschis şi am zărit o mânecă roz şi am ştiut că e mama. Un val de iubire, cum n-aveam să mai simt vreodată, m-a copleşit. Mama, cârlionţii ei castanii, faţa ei subţire, gâtul ei, braţele ei! M-am încleştat de şoldurile ei râzând printre lacrimi, când am simţit aroma. Parfumul dulce, uşor mentolat, pe care n-aveam să-l mai uit niciodată. în mâna mamei era o pungă de hârtie cu margini zimţate. „Uite ce ti-am cumpărat!" în pungă erau bomboane roze, discoidale, foarte uşoare, din zahăr expandat. „Le zice cerceluşi", mai zise mama. Ele miroseau aşa, ele umpleau piaţa de parfum, încât statuia abia se mai zărea ca prin ceaţă.
Şi acolo, în vis, mintea mi-a explodat din nou şi-am început să plâng de fericire sau de nefericire până când prietena mea m-a trezit, mirată, şi mi-a şters lacrimile.
|
|
|
 Visitor's Comments ! |
|
|
|
Ales la intamplare |
Eram în clasa a patra când IDR-ul a-început să-mi iasă neobişnuit de mare. Deşi era o injecţie, nu prea ne era frică de ea, pentru că ne-o făceau în antebraţ, cu un acuşor ridicol de mic, ce ne vâra un strop de lichid sub piele. Am fi preferat, bineînţeles, vaccinul pe zahăr cubic, dar asta era. Ne înşiram în faţa uşii cabinetului medical, cu mâneca suflecată şi, când ajungeam înăuntru, ne uitam mai întâi cum le face la cei din faţă, ne băteam joc de fetele şi mai ales de băieţii fricoşi şi, când ne venea rândul, întindeam mâna şi ne uitam în partea cealaltă. Peste câteva zile veneau să vadă rezultatul. Atunci începea chinul meu. |
|
|
|
Statistici |
| » Numar total de articole |
196
|
| » Numar total de autori |
4
|
| » Articole vazute |
51937
|
| » Numar categorii |
2
|
|
